Our Recent Posts

Monica DAVIDESCU (T.N.B.): „SUNT MULTE ÎNTREBĂRI LA CARE GĂSIM RĂSPUNS NUMAI DACĂ SUNTEM EDUCAȚI”

„Prefer mai puțină informație, dar de bună calitate, din care eu să înțeleg cum să caut să fac legăturile.”

(Monica DAVIDESCU, Teatrul Național I.L. Caragiale, București)

EUROSCOLA, EDIȚIA A XII-A

Interviu realizat de David Zane (9 B), Diana Pufulete, Teodora Bercea (11 D), Amalia Grumăzescu (10 B)

Foto: Jessamine Murdzek (10 F), Iman Gemaledin Belkis (11 D)


Monica DAVIDESCU este actriță în cadrul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. Înainte de a-și începe cariera în teatru, a fost învățătoare, dansatoare și secretară. Mai presus de acestea, Monica Davidescu este mamă, soție și un model de ambiție și de perseverență. Echipa „Euroscola” a surprins-o între repetiții, la Teatrul Național București, unde ne-a impresionat prin cu răspunsurile sale de o sinceritate debordantă, prin care a umanizat, într-un mod neașteptat, tema educației.

Despre determinarea sa de neînvins și despre dragostea pentru lectură, în interviul de mai jos:


Diana Pufulete: Dați-mi voie să vă prezint proiectul nostru: poartă numele de „Euroscola”, iar tematica de până acum a fost variată și de actualitate, reflectând problemele cu care se confruntă populația Europei: șomaj, declin demografic, criza imigranților etc. Tema de anul acesta o reprezintă educația; mai precis, trebuie să identificăm personalități care au avut, datorită educației sau profesării unei meserii, un demers demn și frumos în viață. Ce ne puteți spune despre educația dumneavoastră? În ce perioadă a vieții credeți că v-a influențat decisiv?

Monica Davidescu: Povestea e destul de lungă, pentru că educația este extrem de importantă în viața fiecărui om. Problema este cum o înțelegi. Dacă, atunci când ești copil, îți dorești să mergi la școală ca să înveți pentru tine, atunci, cu siguranță, vei învăța să îți găsești și drumul în viață singur și să-ți cauți singur meseria în care știi că ai un talent și că poți avea ceva de spus. Dar... sunt mult mai mulți copii care merg la școală doar pentru că e obligatoriu și pentru că „oricum mama și tata au cu ce să mă întrețină, nu înțeleg eu de ce trebuie să merg la școală, să fac temele, să învăț chestii plicticoase”...

Eu aș schimba la noi sistemul de educație. Ar trebui făcut să înțelegem exact ce spunem, să nu ne grăbim. Prefer mai puțină informație, dar de bună calitate, din care eu să înțeleg cum să caut să fac legăturile. Eu sunt un copil crescut la țară care, la șase ani, a dorit să meargă la școală și, din acel moment, singurele note mici au fost la caligrafie – noi făceam caligrafie... Să nu vă sperie niciodată dacă aveți scris urât, frumos scriu cei care au mâna formată pentru arte, dar urât scriu copiii care au gând rapid, deci ei știu ce vor să spună, dar, evident, mâna merge mult mai încet decât gândul sau vorba. Și atunci scrii urât.

În rest... mi-a plăcut să descopăr. Mi-a plăcut să caut poezii în plus, când eram prin școala generală... Evident că ni se preda lecția, dar întotdeauna mă gândeam: „Măi, cine e acest autor?” Și mă duceam la bibliotecă. Nu mă rezumam la învățatul lecției. La sat, pe vremea când am copilărit eu, am trăit cu cartelă, mâncarea se lua pe cartelă, era perioada comunistă de care voi doar ați auzit... Dacă voiai niște bomboane, trebuia să aștepți o lună până când venea marfa și le mâncai una la două zile, ca să îți ajungă până data următoare.

Am făcut zece clase în comună, pentru că aşa era, şi am dat treapta a doua. Părinţii nu ţineau aşa mult la educaţie. La noi nu era musai să faci o facultate, să devii inginer, doctor ş.a.m.d. Puţini erau cei care ajungeau la facultate, pentru că nu existau suficienţi bani. Am dat, totuşi, treapta a doua. Tata mi-a spus foarte clar să nu vin de la treapta a doua cu o notă peste cinci. El avea nevoie de 4,90 de la mine ca să ajung la şcoala de meserii şi să mă fac frizer. Pe vremea aceea, în comunism, când totul era în lipsă, tata a gândit că părul creşte şi că voi avea toată viaţa o meserie foarte bună. Nu ştiam ce să fac: voiam să îl ascult pe tata, pentru că e tata, dar, în acelaşi timp, inima mea îmi spunea că vrea mai mult. […] M-am pomenit cu un 7,80 sau aproape de 8. A fost o dramă în familie că de ce am luat la liceu? Eu trebuia să am altceva și atunci l-am rugat frumos pe tata să-mi îngăduie cei doi ani care însemnau navetă, șapte kilometri de mers pe jos iarna dus-întors, că poate cu liceul o să obțin o slujbă mai bună în altă parte. Ideea era că după liceu, la 18 ani, trebuie să îți câștigi singur existența.


Am terminat liceul, dar a venit Revoluția. Am terminat liceul în ′90 și, în liceu, am redescoperit literatura, aveam un profesor foarte interesant care era pedant și care spunea într-un anume fel lecția. […] După ce am terminat liceul, descoperind această pasiune a mea de a-l întrece pe profesor, m-am dus să dau la Facultatea de Teatru. Și am venit în acest oraș, în București, dintr-un sat de 300 de oameni, dintr-un oraș în care cunoșteam încă 300. Vacarmul Bucureștiului m-a speriat îngrozitor. M-au copleșit atât de tare și facultatea și faptul că puteam intra într-o perioadă nouă din viața mea, încât am zis: „eu nu sunt pregătită de viață, am nevoie de altceva”. (De aceea subliniez: nu e o dramă dacă nu intri la facultate din primul an). M-am întors în sat, unde mi se propusese să fiu învățător suplinitor – cei care erau cu medii foarte bune puteau fi suplinitori în satele care nu aveau acoperit postul. Așa că am devenit învățător suplinitor la mine în sat. Și mă întrebam: „ce aș schimba eu pentru copii?” Exact ce nu-mi plăcea să mi se dea mie la școală, nu le dădeam nici lor. […] Aveam o fetiță – și noi suntem diferiți, suntem diferiți și asta e minunat – care nu înțelegea matematica. Cifrele erau o chestie imposibilă pentru ea. Era în clasa a doua, toată lumea învăța tabla înmulțirii, cum înveți un copil tabla înmulțirii care nu înțelege logica numerelor? Atunci am stat cu ea în clasă, ce puteam să fac? Și am zis: „Nu, facem altfel. Hai să ne uităm la niște diafilme” – fusese prima leafă și mi-am cumpărat un aparat de diafilm. Am ales „Capra cu trei iezi”. Am întrebat-o: „Aici câți iezi vezi? Hai să-i numărăm”... În clasa a treia a intrat cu tabla înmulțirii învățată, dar a fost un proces foarte greu, era un copil cu nevoi speciale. Am reușit să fac aceasta, dar mi-am dat seama că, dacă rămân acolo, va fi pentru toată viața. Îmi plăcea și îmi place să lucrez în continuare cu copiii, dar pe meseria mea.

Atunci mi-am dat seama că talentul meu este tot în teatru, pentru că eu desfac firul în patru,ca să înțeleg. Voi aveți nevoie să înțelegeți fiecare felie de viață. De ce se întâmplă aceasta? Unde am greșit? Cum reacționez? Ce aș putea să fac? Ce aș putea să le fac celorlalți ca să le fie bine prin binele pe care mi-l fac mie? Sunt multe întrebări la care găsim răspuns numai dacă suntem educați. Și vă alegeți drumul.

Am intrat la facultate după ce am fost pregătită de viață. Am vrut să experimentez: am intrat într-o trupă de dans, am făcut figurație specială, timp în care îmi câștigam existența ca secretară, într-un birou de consultanță economică – nu înțelegeam nimic din consultanța economică. Apoi m-am afundat în lectură, la bibliotecă, și citeam tot ce mi se dădea: teatru, istoria teatrului, dramaturgii... E adevărat că era un domeniu pe care nu-l atinsesem decât așa, în treacăt, și îmi plăcea. Am realizat că nu trebuie să mă pierd ca un șoarece în bibliotecă, trebuie să combin informația și talentul.

Și am mai avut parte de o lecție valoroasă în educația mea, de la un profesor din facultate, pe care vreau să v-o spun, pentru a înțelege de ce aș vrea să schimb ceva în privința educației. Într-o bună zi, profesorul de pedagogie a intrat în clasă, foarte impunător, spunându-ne pe un ton dur, foarte dur: „Vă rog să scrieți: Bibliografie obligatorie”. Șaptezeci și ceva de titluri ne-a indicat, deci am scris o oră și ceva numai titluri de cărți și nume de autori. Și a adăugat, la final: „Acestea sunt titluri obligatorii, dragii mei, probabil pe unele le-ați citit, pe altele le veți citi și sunt obligatorii în viața asta. Nu vreau să citiți nimic dacă nu sunteți pregătiți acum, veți fi pregătiți de viață...”


Amalia Grumăzescu: Se vehiculează o ipoteză interesantă, cel puțin pentru noi: aceea că educația ne face liberi. Cum comentați acest aspect, ținând cont că educația, pentru noi, e mai mult constrângere: note, absențe?

Monica Davidescu: Ei, este exact ceea ce mi-aș dori să se schimbe la sistemul educațional din România și nu cred că se va întâmpla prea curând, atâta vreme cât funcția de conducere este una politică și, la nivel înalt, nu este un profesor liber în gândire. Eu cred că acest Minister al Educației ar trebui să fie condus de un profesor foarte liber în gândire, în așa fel încât să primiți de la fiecare materie în parte – foarte importante, de altfel, toate – informația necesară. Pentru că, dacă eu îți dau ție informația necesară ca tu să te faci actriță, tu te vei duce să te faci actriță. Alt exemplu: un copil are aptitudini pentru sport și îl încorsetezi punându-i absențe că de ce s-a dus la un campionat național sau mondial... Are ore de antrenament zilnic ca să devină un bun baschetbalist sau un bun alergător și tu, după aceea, îl obligi să stea 10 ore: 7 la școală și încă 3 să își facă temele... E absurd. Școala a ajuns un obstacol în dezvoltarea tinerilor. Trebuie doar necesarul, ca să vă facă curioși. Și încă ceva: copilul să fie liber să gândească. Atâta vreme cât stai numai la teme, nu te gândești. Există o metodă, Pomodoro: puneți telefonul în cealaltă cameră, închideți calculatorul și vă luați un ceas banal, pe care îl setați să sune peste 25 de minute. Dar 25 de minute vă concentrați doar pe ce aveți de făcut. Când sună ceasul, chiar dacă ești în mijlocul ideii, ai luat pixul și pleci. 10 minute n-ai treabă, după care repeți tehnica pentru alte 25 de minute.



 

aboutus

Te încântă ceva în jur?

Sau te nemulțumește?

Vrei să ne spui, chiar și puțin,  ceva din ce ai trăit?

Sau să-ți fie publicate creațiile? 

Așteptăm un semn de la tine. Doar atât. 

ECHIPA

„Vlăstarul” este revista Colegiului Național „Spiru Haret” din București,

înființată în anul 1923.

©2018 - „Vlăstarul”. Toate drepturile rezervate. ISSN-L = 2065 – 4308

  • Facebook - White Circle
  • White Twitter Icon
  • logo-cnshb